Arhimandrit Zaharia Zaharou: Pandemia ca ieşire în pustie – Hristos este cu noi şi acolo, prin Numele Său

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Arhimandrit Zaharia Zaharou: Pandemia ca ieşire în pustie – Hristos este cu noi şi acolo, prin Numele Său

[2020-03-20]

de Ştefana Totorcea

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie, a trimis un cuvânt duhovnicesc pentru credincioşii panicaţi de epidemia de coronavirus. El oferă un răspuns la întrebarea: Cum să ne raportăm la o eventuală lipsire de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie?
Să folosim acest timp pentru înduhovnicire şi pregătire. „Nu mă panichez, ci «mă voi îngriji pentru păcatul meu»”, scrie el. Nu revolta, ci blândeţea ne aduc biruinţa în aceste clipe. „Este greşit să acţionăm împotriva autorităţilor…, nu ni se cere să ne lepădăm de credinţa noastră, ci doar să luăm câteva măsuri pentru binele comun”, adaugă arhimandritul.
„Acesta este cugetul lui Hristos, «…să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, … arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii».” Dar cum putem răbda încetarea temporară a slujbelor şi lipsirea de Sf. Liturghie?
Să facem ca Sfinţii Părinţi: „în Marele Post… ieşeau în pustie timp de patruzeci de zile, fără Liturghie… Contextul de astăzi ne sileşte să trăim iarăşi ceea ce se păstrase din vechime în sânul Bisericii”, explică duhovnicul de la Essex. Iar această ieşire în Pustie se face doar chemând Numele lui Hristos, ca şi Sfinţii Părinţi.
„Când chemăm Numele Său, pătrundem în aceeaşi Prezenţă a lui Hristos şi primim acelaşi har”, spune el, arătându-ne astfel calea „prin care să nu pierdem părtăşia vie cu Persoana lui Hristos”.
Cuvânt de mângâiere la vreme de pandemie
Mulţi oameni sunt confuzi şi alţii se panichează din pricina ameninţării epidemiei de Coronavirus care a cuprins toată lumea. Eu însă cred că n-ar trebui să fim aşa, pentru că orice face Dumnezeu cu noi, o face din dragoste. Dumnezeul creştinilor este un Dumnezeu bun, un Dumnezeu al milei şi al iubirii de oameni, Care iubeşte lumea. Dumnezeu ne-a creat din bunătate, ca să ne împărtăşească viaţa Sa, ba chiar şi slava Sa. Când am căzut în păcat, tot din bunătate a îngăduit morţii să pătrundă în viaţa noastră, ca să nu ajungem nemuritori în răutate, ci să căutăm o cale de mântuire. Deşi am căzut, nicicând Dumnezeu n-a încetat să Se îngrijească de noi, nu doar cu bunurile materiale necesare pentru dăinuirea neamului nostru [omenesc], ci a trimis proroci şi drepţi să-I pregătească calea, ca să poată veni şi dezlega tragedia noastră, şi să poată aduce mântuirea cea veşnică prin Cruce şi prin Învierea negrăitei Sale iubiri. A venit şi a luat asupra Sa blestemul păcatului, şi ne-a arătat până la sfârşit dragostea Sa: „Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”.
Tot ce a făcut Dumnezeu când ne-a creat, când a asigurat cele necesare pentru dăinuirea lumii, când Şi-a pregătit calea pentru a veni pe pământ, când Însuşi a venit, în persoană, şi ne-a lucrat mântuirea în chip aşa de minunat – pe toate acestea le-a făcut din bunătate. Şi bunătatea Sa este nemărginită. Ne mântuieşte şi este atât de îndelung-răbdător cu noi, aşteptând până ce venim la cunoaşterea adevărului şi aducem pocăinţă adevărată, ca să putem fi cu El pe vecie. Aşa, în fiecare etapă a relaţiei Sale cu omul, Dumnezeul nostru ne arată doar bunătate şi milă, care „mai bună este decât viaţa”; bunătatea este Firea Sa, şi pe toate le face spre folosul şi mântuirea omului.
Prin urmare, când iarăşi va să vină ca să judece lumea, o va judeca un alt Dumnezeu? Nu va fi acelaşi Dumnezeu, Dumnezeul milei şi iubirii de oameni, Care iubeşte omenirea? Să nu ne îndoim că ne vom înfăţişa înaintea a nimeni altcuiva decât a Dumnezeului Care ne-a făcut şi ne-a mântuit. Şi iarăşi, cu aceeaşi milă şi dragoste ne va judeca. De aceea, să nu ne panicăm, nici să ne clătinăm [în credinţă], căci acelaşi Dumnezeu ne va întâmpina în viaţa cealaltă şi ne va judeca cu aceeaşi bunătate şi îndurare. Unii se tem că le-a sosit ceasul sfârşitului. Epidemia aceasta a Coronavirusului are şi o parte bună, pentru că avem câteva săptămâni din clipa în care ne va lovi până la sfârşitul nostru. Putem închina, aşadar, acest timp pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu, ca mutarea noastră să nu fie pe neaşteptate şi pe nepregătite, ci după ce ne-am cercetat întreaga viaţă la fiecare şedere în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, uneori mulţumind până la sfârşit pentru tot ce-a făcut Dumnezeu pentru noi, alteori cu pocăinţă, cerând iertarea fărădelegilor noastre. Nimic nu ne poate vătăma când avem un astfel de Dumnezeu, Care îngăduie toate din bunătatea Sa. Trebuie doar să continuăm să fim mulţumitori până la sfârşit şi să facem smerita rugăciune de pocăinţă pentru iertarea păcatelor noastre.
În ce mă priveşte, epidemia aceasta mă ajută. Tânjeam să regăsesc rugăciunea pe care am avut-o înainte, cu care pot să-mi cercetez întreaga viaţă, de la naştere până acum, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale „cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă”; şi, totodată, cu care pot să-mi cercetez întreaga viaţă pocăindu-mă pentru toate păcatele şi fărădelegile mele. Ce minunat să-ţi poţi cerceta viaţa în rugăciune, să le pui pe toate înaintea lui Dumnezeu stăruind în rugăciune! Simţi atunci că viaţa ţi se răscumpără. De aceea, situaţia de acum cu adevărat mă ajută. Nu mă panichez, ci „mă voi îngriji pentru păcatul meu”.
Trebuie să vedem bunătatea lui Dumnezeu în tot ce se petrece acum. Sfinţii Părinţi au văzut iubirea Sa de oameni. O molimă asemănătoare a avut loc în veacul al patrulea, în pustia Egiptului, secerând mai bine de o treime dintre monahi, iar Părinţii ziceau cu mare însuflare că „Dumnezeu seceră sufletele sfinţilor pentru Împărăţia Sa”, şi nu se clătinau [în credinţă]. Domnul Însuşi vorbeşte în Evanghelie despre zilele din urmă, despre încercările şi necazurile prin care va trece lumea înainte de a Doua Sa Venire. Nu discernem însă în cuvintele Sale nici tristeţe morbidă, nici disperare. Domnul, Care S-a rugat în grădina Ghethsimaniului cu sudoare de sânge pentru mântuirea întregii lumi, spune că atunci când vom vedea grozăviile ce vor premerge cea de-a Doua Venire a Sa, să ne ridicăm însufleţiţi capetele, pentru că răscumpărarea noastră se apropie. Unii îmi spun: „Dumnezeu să-Şi întindă mâna Sa cea ajutătoare!” – dar tocmai aceasta este mâna lui Dumnezeu! El doreşte şi lucrează mântuirea noastră „în multe rânduri şi în multe chipuri”: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”. Virusul acesta poate fi un mijloc pe care Dumnezeu să-l folosească pentru ca mulţi să-şi vină în fire şi la pocăinţă, şi pentru a secera multe suflete pregătite de Împărăţia Sa cea veşnică. De aceea, pentru cei ce se predau şi se încredinţează dumnezeieştii purtări de grijă, toate vor contribui la binele lor: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine”.
Nu este loc, aşadar, de tulburare morbidă. Nici nu trebuie să ne împotrivim măsurilor luate de guvern pentru a reduce răspândirea afecţiunilor pe care le vedem la atâţia oameni. Este greşit să acţionăm împotriva autorităţilor. Să facem ce ne spune guvernul, pentru că nu ni se cere să ne lepădăm de credinţa noastră, ci doar să luăm câteva măsuri pentru binele comun al tuturor, ca să trecem peste încercarea aceasta – şi nu sunt deloc nerezonabile. Unii o iau prea mărturisitor, ridică stindardul şi fac pe mucenicii şi mărturisitorii. Noi, să nu ne îndoim: vom arăta doar supunere faţă de ordinele guvernului. Este nedrept să facem neascultare de guvern de vreme ce, când ne vom îmbolnăvi, la spitalele lor vom alerga şi ei vor fi cei care să suporte cheltuielile şi să ne îngrijească. De ce să nu-i ascultăm?
Acesta este cugetul lui Hristos, pe care Dumnezeu l-a arătat în viaţa Sa pământească, aceasta este porunca apostolească pe care am primit-o: „…să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să nu fie sfăditori, ci îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii”, şi: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor…”. Dacă nu ne supunem stăpânitorilor noştri, care nu ne cer mult, cum ne vom supune lui Dumnezeu, Care ne dă o lege dumnezeiască, mult mai înaltă decât orice lege omenească? Dacă păzim legea lui Dumnezeu, nu suntem mai presus de legile omeneşti, spuneau apologeţii celui de-a doilea veac, când Imperiul Roman îi prigonea pe creştini.
De mirare că în ţara în care trăim, Marea Britanie, fotbaliştii arată atâta înţelegere şi discernământ încât sunt primii care să-şi întrerupă activitatea, supunându-se indicaţiilor guvernului de a lua măsuri profilactice! Şi ar fi trist ca tocmai noi, cei credincioşi, să nu ne ridicăm la măsura fotbaliştilor şi să nu arătăm aceeaşi supunere de autorităţile pentru care se roagă Biserica noastră.
Dacă ne vor cere să înceteze slujbele Bisericii, să ne supunem pur şi simplu, şi să binecuvântăm pronia lui Dumnezeu. Mai mult, acest lucru ne aduce aminte de o veche predanie a Părinţilor din Palestina: în Marele Post, în Duminica Lăsatului-sec de brânză, după iertarea reciprocă, [monahii] ieşeau în pustie timp de patruzeci de zile, fără Liturghie, stăruind, pentru a se pregăti, în post şi rugăciune, şi se întorceau în Duminica Floriilor ca să prăznuiască după cuviinţă Patima şi Învierea Domnului. Aşa şi contextul de astăzi ne sileşte să trăim iarăşi ceea ce se păstrase din vechime în sânul Bisericii. Ne vor obliga, adică, să trăim o viaţă mai isihastă, cu mai multă rugăciune, care va compensa cumva lipsa Dumnezeieştii Liturghii şi ne va pregăti să prăznuim cu mai mare dorinţă şi însuflare Patima şi Învierea Domnului Iisus. Astfel vom preschimba epidemia aceasta într-o biruinţă a isihasmului. În tot cazul, orice îngăduie Dumnezeu în viaţa noastră este din bunătatea Sa şi pentru binele omului, căci El niciodată nu doreşte să se vatăme în vreun fel zidirea Sa.
Negreşit, şi de vom fi lipsiţi mai mult timp de Dumnezeiasca Liturghie, vom răbda. Ce primim la Liturghie? Ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ce sunt pline de harul Său. Pentru noi, este o mare cinste şi binefacere – dar primim, totodată, harul lui Dumnezeu în multe alte feluri. Când săvârşim rugăciunea isihastă, sălăşluim în prezenţa lui Dumnezeu cu mintea în inimă, chemând sfântul Nume al lui Hristos. Dumnezeiescul Nume ne aduce harul lui Hristos, pentru că este nedespărţit de Persoana Sa, şi ne duce în prezenţa Sa. Această Prezenţă a lui Hristos este curăţitoare, ne curăţeşte de fărădelegi şi păcate, ne înnoieşte şi ne luminează inima, ca să ia formă înlăuntru chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Hristos.
De nu vom avea Paştile în biserică, să ne aducem aminte că fiecare contact cu Hristos este Paşti. Primim har în Dumnezeiasca Liturghie pentru că Domnul Iisus este prezent acolo, El săvârşeşte taina şi El este Cel ce se împarte credincioşilor. Când însă chemăm Numele Său, pătrundem în aceeaşi Prezenţă a lui Hristos şi primim acelaşi har. De aceea, chiar dacă suntem lipsiţi de Liturghie, vom avea pururea Numele Său – nu suntem lipsiţi de Domnul. Mai mult, avem şi cuvântul Său, şi mai ales Evanghelia Sa. Dacă cuvântul Său sălăşluieşte neîncetat în inima noastră, dacă îl cercetăm şi ne rugăm cu acesta, dacă devine limbajul nostru, cu care vorbim lui Dumnezeu tot aşa cum ne-a vorbit El – atunci vom avea iarăşi harul Domnului. Pentru că cuvintele Sale sunt cuvinte ale vieţii veşnice, şi se săvârşeşte aceeaşi taină: primim harul Său şi ne sfinţim.
Mai mult, cu fiecare prilej în care arătăm bunătate fraţilor noştri, Domnul se bucură, socotind că am făcut-o în Numele Său, şi ne răsplăteşte. Arătăm bunătate fraţilor noştri şi Domnul ne răsplăteşte cu harul Său. Este un alt mod prin care putem trăi în Prezenţa Domnului. Putem primi harul Domnului prin post, prin milostenii şi prin orice faptă bună. Aşa că, dacă suntem siliţi să nu ne adunăm în biserică, ne putem uni în duh, prin aceste sfinte virtuţi pe care le ştim, înlăuntrul Trupului lui Hristos, Sfânta Biserică, care păstrează unitatea credincioşilor cu Hristos şi cu celelalte mădulare ale Trupului Său. Tot ceea ce facem pentru Dumnezeu este o liturghie, căci slujeşte mântuirii noastre. Liturghia este cel mai mare eveniment din viaţa Bisericii, în care credincioşii au putinţa să facă schimb între vieţişoara lor şi nemărginita viaţă a lui Dumnezeu. Impactul acestui eveniment ţine însă de pregătirea pe care o facem, prin tot ce am amintit: prin rugăciune, fapte bune, post, iubire de aproapele, pocăinţă.
Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, nu este nevoie să facem mărturisiri eroice împotriva guvernului pentru măsurile profilactice pe care le ia spre binele tuturor oamenilor. Nici să nu deznădăjduim, ci să meşteşugim cu înţelepciune căi prin care să nu pierdem părtăşia vie cu Persoana lui Hristos. Nimic nu ne poate vătăma, trebuie doar să facem răbdare un răstimp anume – şi Dumnezeu va vedea răbdarea noastră, şi va înlătura toată piedica, toată ispita, şi vom vedea iarăşi zorii zilelor de bucurie, şi vom prăznui împreună nădejdea şi dragostea noastră în Hristos Iisus.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 767, Ultimul acces: 2026-10-23 06:04:18

Timp total: 0.04s...

[]:1