Arhim. Paisie Teodorescu: Catedrala Patriarhală

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Arhim. Paisie Teodorescu: Catedrala Patriarhală – istorie şi actualitate

[2020-05-21]

de Ştefana Totorcea

De Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, hramul Catedralei Patriarhale, Arhim. Paisie Teodorescu, vicar patriarhal, oferă un scurt istoric al acestui important locaş de rugăciune.
Aşezată pe creasta celei mai înalte coline bucureştene şi încadrată de bătrâna clopotniţă brâncovenească, ce se înalţă zvelt la răsărit, de silueta elegantă a Reşedinţei Patriarhale cu paraclisul istoric la apus, de masivul şi impunătorul edificiu al Palatului Patriarhiei, pe latura de sud, Catedrala Patriarhală se înfăţişează privitorului ca un chivot preţios, aşezat în acest ansamblu arhitectonic deosebit, evidenţiindu-se ca monument de arhitectură reprezentativ pentru secolul al XVII-lea, care păstrează în datele sale esenţiale, în ciuda tuturor modificărilor suferite de-a lungul timpului, caracteristicile şi aspectul iniţial, deşi a înfruntat cutremure, incendii, ori catastrofe ale războaielor.
Înrudită îndeaproape cu binecunoscuta ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, atât în ceea ce priveşte planul, cu naosul în formă de treflă, cât şi numărul şi dispoziţia coloanelor din pronaos şi a turlelor, Catedrala patriarhală prezintă câteva deosebiri faţă de modelul argeşean: este mai mare, are pronaosul mai încăpător şi un pridvor spaţios la intrare, cu arcade pe stâlpi robuşti de zidărie.
Numeroase şi valoroase obiecte liturgice de artă din zestrea sfântului lăcaş au dispărut treptat, risipite în timp, iar altele au fost duse la Moscova, o dată cu tezaurul ţării, în timpul Primului Război Mondial, când Bucureştiul a fost ocupat de către armata germană, între anii 1916-1918, şi nu s-au mai întors de acolo.
În ceea ce priveşte forma actuală a bisericii, aceasta este rezultatul unor transformări succesive pe care monumentul le-a cunoscut de-a lungul istoriei sale. Astfel, se ştie că primul ctitor, Constantin Şerban Basarab, a fost nevoit să ia drumul pribegiei înainte de a vedea biserica terminată. În anul 1658, domnitorul Mihnea al III-lea Radu a finalizat construcţia mănăstirii şi s-a îngrijit de sfinţirea bisericii (deşi nu era încă pictată). Biserica a fost sfinţită în Duminica Tuturor Sfinţilor (6 mai 1658), de către Patriarhul Macarie al Antiohiei, primind hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, în amintirea ctitorului iniţial.
Biserica Mitropoliei a fost pictată în anul 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon care, în anul 1668, statorniceşte aici Reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti.
În anul 1774, la sfârşitul războiului ruso-turc (1769-1774) şi încheierea ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti, generalul rus Petru Saltâcov a dăruit Mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787) moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, pe care le-a aşezat în Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, unde se află şi astăzi.
Zguduită de cutremurul din anul 1727 şi având de suferit de pe urma unui puternic incendiu petrecut pe la anul 1790, biserica a cunoscut unele reparaţii în anul 1793, în timpul Mitropolitului Filaret al II-lea (1792-1793). Lucrările au continuat în anul 1799, sub Mitropolitul Dositei Filitti (1793-1810), biserica fiind tencuită şi acoperită din nou, iar la interior „înfrumuseţată cu icoane şi altele ce se văd”.
În anul 1834, în timpul mitropolitului sfânt Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1829 şi 1833-1834), catedrala cunoaşte o nouă intervenţie de restaurare, încheiată în 1839. Atunci a fost înlocuită pictura originară, cea nouă fiind realizată de Nicolae Polcovnicul şi s-a montat iconostasul pe care îl putem vedea şi astăzi. La exterior, s-au adăugat pridvoare laterale cu frontoane neoclasice, iar pe faţadă, la nivelul cornişei, a fost împodobită cu pictură.
În timpul păstoririi Mitropolitului primat Nifon Rusailă (1850-1875), s-au reparat unele stricăciuni la altar şi la pridvor şi s-a construit un cafas pentru cor, amplasat între stâlpii ce despărţeau pronaosul de naos.
Mitropolitul primat Iosif Gheorghian, în timpul primei sale păstoriri (1886-1893), pentru o mai mare vizibilitate în interiorul catedralei a desfiinţat acel cafas din mijlocul bisericii, înlăturând totodată şi timpanul cu arcade şi cei doi stâlpi dintre naos şi pronaos – o intervenţie destul de primejdioasă, căci a suprimat doi suporţi ai turlei din mijloc, toată greutatea acesteia descărcându-se pe arcul lăsat singur – iar timpanul a fost mutat pe peretele de apus al pronaosului.
În timpul Primului Război Mondial, în 13 septembrie 1916, în timpul unui bombardament aerian asupra Bucureştilor, o bombă a străpuns bolta pridvorului mare al catedralei, iar alte bombe au afectat reşedinţa mitropolitului şi incinta Mitropoliei. Cu multe greutăţi, datorate războiului, Mitropolitulul Conon Arămescu-Donici (1912-1918) a remediat stricăciunile provocate.
În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie; din acel moment, Catedrala Mitropolitană a devenit Catedrală Patriarhală, aşa cum este şi astăzi. Ea a devenit simbolul unităţii spirituale a Ortodoxiei româneşti, în cadrul Patriarhiei unificându-se toate formele de administraţie ecleziastică din România întregită.
Catedrala, fiind înzestrată de acum cu rosturi mari în viaţa Bisericii şi a societăţii, a primit toată atenţia primului Patriarh, Miron Cristea (1925-1939), care a căutat să-i ofere înfăţişarea iniţială: „Biserica Sfintei Mitropolii are, prin trecutul ei, o mare însemnătate istorică dar prin vitregia vremii nu i s-a putut păstra frumuseţea ei artistică şi nici nu i s-au făcut îmbunătăţiri care să rămână în cadrul stilului ei arhitectonic. Este timpul să facem ceva care să redea Bisericii Mitropolitane înfăţişarea şi splendoarea demnă de tot trecutul ei şi corespunzătoare timpului în care trăim. Aici, la Sfânta Mitropolie, se săvârşesc pe lângă serviciile cultului public şi deosebite servicii religioase în legătură cu momentele însemnate ale vieţii noastre naţionale … de aceea se cuvine ca tot interiorul acestei biserici să se înfăţişeze aşa încât să dea în totalitate ca şi în părţile ei imbold necesar de zbor sufletesc cât mai mare spre înălţimile cereşti”.
Lucrările realizate în cadrul restaurării din timpul Patriarhului Miron Cristea au fost consemnate în pisania scrisă cu vopsea roşie şi neagră pe peretele de apus al pronaosului, deasupra uşii de intrare: „Cu vrerea Tatălui, ajutorul Fiului şi întărirea Duhului Sfânt, ziditu-s-a această sfântă biserică de Constantin Vodă Şerban la 1655, ca mănăstire, şi s-a zugrăvit şi s-a isprăvit de Radu Leon Vodă la 1688, fiind mitropolit Teodosie. La acest an, mutându-se de fapt Domnia ţării de la Târgovişte la Bucureşti, a devenit catedrala Mitropoliei Ungrovlahiei. În cursul vremurilor a fost reînnoită şi întregită cu unele adause şi anume: la 1799 de mitropolitul Dositei; în anii 1828-1834 de mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascălul şi, după moartea lui, de Locotenenţa episcopilor săi; apoi de mitropolitul Nifon, în 1850-1875, şi Iosif, în două rânduri, 1886-1893 şi 1896-1899; iar în anii 1932-1935, fiind cu totul învechită, a fost restaurată în întregime, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, în zilele M.S. Regelui Carol al II-lea, de IPS Patriarh al României, Dr. Miron Cristea, cu cheltuieli de 5.000.000 lei, adunaţi cu multe greutăţi în vremi de mari lipsuri economice, făcându-se din nou toată tencuiala şi pictura în fresco, tronurile regale, scaunele arhiereşti şi strănile, postamentele pentru Sfintele Moaşte, vitrourile ferestrelor, calorifer, lumină electrică, soclul de piatră, reparându-se părţile stricate din catapeteasmă şi coloane şi dându-i-se forma originală prin delăturarea corului, a adauselor de la pridvor şi destuparea ferestrelor la turle, ca să mai poată sluji de catedrală Patriarhiei Române până când împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreaţă biserică a Mântuirii Neamului, drept mulţumită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea ţării în hotarele sale fireşti. Pictura s-a executat de pictorul Dimitrie Belizarie”.
Între anii 1932-1935, pe durata restaurării, Catedrala Patriarhală a fost închisă, iar racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie a stat în tot acest timp în Paraclisul Sfântul Gheorghe al Reşedinţei Patriarhale. Astfel, înlăturându-se unele adaosuri, biserica şi-a recăpătat în mare parte înfăţişarea iniţială. Întreaga lucrare a costat mai mult de şapte milioane lei, toată suma fiind adunată cu mijloace proprii de către Patriarhul Miron Cristea care, ca un nou ctitor, la moartea sa, întâmplată la 6 martie 1939, a fost înmormântat în interiorul Catedralei, în partea dreaptă a pronaosului.
În timpul Patriarhului Nicodim Munteanu (1939-1948) s-au făcut unele mici reparaţii: în vara anului 1942 a fost schimbată instalaţia de încălzire, în primăvara anului 1943 a fost restaurată pictura din pridvor, crăpată în unele locuri după cutremurul din noiembrie 1940, iar în vara anului 1944 s-au făcut reparaţii exterioare şi au fost înlocuite ferestrele, sparte de explozia a două bombe căzute în dreapta bisericii, care au făcut gropi adânci în caldarâm, astupate provizoriu cu pământ.
Lucrările de restaurare, nefinalizate complet din cauza vitregiilor războiului, au fost reluate în anii 1960-1964 de Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), pe baza unei riguroase documentaţii ştiinţifice alcătuite arhitecţi renumiţi.
La 30 martie 1948, pe mormintele celor doi patriarhi – Miron Cristea (†1939) şi Nicodim Munteanu (†1948) –, din partea dreaptă a pronaosului, au fost aşezate lespezi lucrate în marmură de Ruşchiţa, cu stema Patriarhiei şi cu inscripţii şi ornamentaţii florale şi vegetale, pios omagiu adus predecesorilor săi de către Patriarhul Justinian. În anul 1965, în firida de pe peretele de răsărit al pronaosului – din dreptul acestor morminte – a aşezat o placă de marmură, având sculptat în partea de sus un basorelief reprezentându-l pe Hristos Dreptul Judecător, lucrat după schiţele arhitectului D. Ionescu-Berechet, iar dedesubt s-a săpat în relief o inscripţie/pomelnic, cuprinzând numele tuturor mitropoliţilor Ungrovlahiei care s-au succedat în decurs de peste şase veacuri, cu numele şi anii de păstorire ai fiecăruia, începând de la Sfântul Ierarh Iachint de Vicina (1359-1372) şi până la patriarhii Miron şi Nicodim.
Tot acum s-au fixat în catapeteasmă patru mari icoane împărăteşti – Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – lucrate în tehnica email la Atelierele Institutului Biblic, de către Ottilia Oteteleşanu (1885-1974).
În timpul Patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) s-au desfăşurat, de asemenea, lucrări de întreţinere şi reparaţie. Între anii 1982-1983 pictura murală şi ornamentaţiile de piatră au fost curăţate şi restaurate, catapeteasma a fost poleită, iar pardoseala din interiorul bisericii a fost refăcută cu plăci de marmură albă, montată pe beton armat.
În acelaşi spirit al tradiţiei înaintaşilor, Patriarhul Teoctist Arăpaşu (1986-2007) s-a îngrijit de restaurarea şi înzestrarea catedralei, precum şi de aşezarea pietrei tombale pe mormântul Patriarhului Iustin (†1986). În anul 2002, Patriarhul Teoctist a primit în dar pentru Catedrala Patriarhală, din partea Preasfinţitului Părinte Nichiforos, stareţul Mănăstirii Kykkos din Cipru, părticele din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Sfintele moaşte au fost aduse la Bucureşti în data de 21 mai 2002, de către o delegaţie de arhimandriţi din această mănăstire, care au participat la slujba Sfintei Liturghii în ziua prăznuirii Sfinţilor Constantin şi Elena, hramul Catedralei.
Ultima şi cea mai importantă lucrare de consolidare şi renovare a Catedralei Patriarhale din ultimii 50 de ani a avut loc în vremea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în perioada 22 mai – 26 octombrie 2008, în anul în care s-au împlinit 350 de ani de la prima sfinţire a ctitoriei voievodului Constantin Şerban Basarab. În perioada lucrărilor catedrala a fost închisă, iar racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost mutată la biserica Sfântul Spiridon-Nou, unde s-a desfăşurat întregul program liturgic, susţinut de soborul părinţilor slujitori de la Catedrala Patriarhală. Astfel, cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti, într-un timp record, însă cu un program de lucru intens, au fost desfăşurate ample lucrări de consolidare şi restaurare, atât în ceea ce priveşte structura de rezistenţă a edificiului, decoraţia interioară şi exterioară, precum şi înlocuirea totală a acoperişului cu tablă de plumb.
Pe faţada catedralei, în registrul superior, au fost montate 26 de icoane în mozaic, lucrate de pictorii Marcel Codrescu, Daniel Codrescu şi Marcel Goagea, întrucât vechea decoraţie exterioară a bisericii avea, în registrul superior al faţadei, icoane pictate.
La finalul lucrărilor de restaurare, în data de 26 octombrie 2008, ziua de prăznuire a Sfântului Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, în cadrul festivităţilor prilejuite de hramul Catedralei Patriarhale, a fost săvârşită slujba de resfinţire, un moment solemn, de pioasă recunoştinţă faţă de ctitorii acestei Biserici şi faţă de toţi cei care au păstrat-o, restaurat-o şi înfrumuseţat-o de-a lungul timpului, după cum a spus Preafericitul Părinte Daniel în cuvântul rostit cu acel prilej. Părintele Patriarh Daniel a fost înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din sobor făcând parte şi delegatul Patriarhiei Antiohiei, Preasfinţitul Episcop Epifanie Ghattas Hazim, în amintirea anului 1658, când la târnosirea acestei ctitorii voievodale a slujit Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei.
Catedrala Patriarhală, cu o istorie de peste trei secole şi jumătate, a străbătut veacurile păstrând frumuseţea arhitecturii şi actualitatea utilităţii. Şi astăzi, ca şi în vremurile trecute, despre care ne povestesc cronicile vechi, locuitorii urbei Bucureştilor iubesc aşezământul acesta mai mult decât pe oricare altul şi nu-şi pot închipui oraşul lor fără această podoabă istorică şi artistică, care, ca o adevărată acropolă, domină împrejurimile de pe culmea colinei cunoscută cândva ca „a Podgorenilor” şi intrată în conştiinţa bucureştenilor sub numirea „Dealul Mitropoliei” şi, din 1925, „Dealul Patriarhiei”, încântând privirile cu înfăţişarea ei arhaică, ce evocă parfumul timpurilor de altădată, şi răspândeşte raze de lumină şi de credinţă către toţi fiii Bisericii străbune de acasă şi de pretutindeni.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 760, Ultimul acces: 2026-10-16 13:46:41

Timp total: 0.04s...

[1]:1