Preoteasa Andreea Nanu pentru Basilica.ro: Cultura şi Cultul îl ajută pe om să se vindece şi să se cunoască pe sine, să ştie pentru ce trăieşte

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Preoteasa Andreea Nanu pentru Basilica.ro: Cultura şi Cultul îl ajută pe om să se vindece şi să se cunoască pe sine, să ştie pentru ce trăieşte

[2020-07-09]

de Sorin Ioniţe

În centrul Bisericii stă preotul, însă imaginea comunităţii ecleziale este incompletă fără chipurile din jurul lui demne de cunoscut şi de apreciat. Într-un demers dedicat Anului omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor, Basilica.ro vă aduce în atenţie chipuri de preotese care fac misiune alături de slujitorii altarelor şi mărturisesc credinţa în diverse domenii profesionale.
Este şi cazul Andreei Nanu, prozatoare, critic de teatru şi film, cu rubrică permanentă în Revista 22, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place?” difuzată la Radio Trinitas.
În interviul acordat Agenţiei de ştiri Basilica, Andreea Nanu vorbeşte despre „Cultură, Cult şi Natură, asumate cu majusculă”, despre „sfârşitul cărţilor” şi lectura ca vocaţie, despre teatru, dar şi despre muzica psaltică şi misiunea pe care o desfăşoară la Stavropoleos împreună cu părintele Virgil-Ioan.
”Cultură, Cult şi Natură
Basilica.ro: Andreea Nanu – o preoteasă care scrie şi iar scrie, iubitoare de cultură, dar şi de cult. Scrieţi romane, critică de teatru şi film, aveţi interviuri, lansări de carte la care se adaugă misiunea desfăşurată la Mănăstirea Stavropoleos. Cum se împacă toate acestea? Spuneaţi că v-aţi „născut” ca scriitoare „din natură”. Mai aveţi timp de natură în toată această agitaţie?
Andreea Nanu: Deşi avem vieţi complicate şi preocupări atât de diverse, cred că există, pentru fiecare dintre noi, o căutare unică: vocaţia pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu. Iar pentru a-i răspunde, există numeroase căi; pentru a o sluji suntem datori să ne mobilizăm toate darurile care ni s-au încredinţat, toţi talanţii. Pentru mine, pentru fiecare creştin dealtfel, cea mai frumoasă şi mai dificilă misiune este aproapele, omul de lângă mine.
„Aproapele” ne este şi vocaţie, chemare de sus, dar şi o voce concretă, foarte apropiată, a cuiva care ne cere ajutorul şi compasiunea. Mă întreb mereu cum să ascult şi cum să răspund în aşa fel încât să intru într-un dialog real şi ziditor cu cel de lângă mine, cu cititorii mei, cu ascultătorii de la radio, sau pur şi simplu cu cei care vor să mă cunoască. Şi fiindcă în acest moment tocmai înfiripăm un dialog, un punct de pornire esenţial rămâne întâlnirea dintre cultură şi cult.
Sunt o cititoare pasionată, asta m-a încurajat să scriu. M-am bucurat dintotdeauna, prin grija părinţilor mei, a celor care m-au educat, de privilegiile culturii. Dar nu aş fi reuşit să-mi găsesc calea, expresia personală ca artist, în afara cultului. Cultura nu poate să existe dacă i se retează rădăcinile spirituale, sacre. Fără o ancoră puternică în transcendent, toate năzuinţele, proiectele şi realizările umane, oricât ar fi de impresionante, îşi pierd sensul, nu pot dura în timp.
Actualmente, cultura suferă şi ea de boala prezentului, cu tot ce caracterizează acest prezent redus la consumerism, relativism, egoism, ideologii de tot felul, sub care se ascund multă singurătate, suferinţă, necredinţă. Cultul îi aminteşte culturii, şi artistului creator, că există nu doar un cer al ideilor ca la Platon, ci şi o sursă personală, dumnezeiască, a Binelui şi a „Frumuseţii care va salva lumea”.
Până la urmă, Cultura şi Cultul, ca elemente indispensabile ale aceluiaşi binom, trebuie să răspundă nevoii celei mai acute a omului contemporan: să se vindece şi să se cunoască pe sine, să ştie pentru ce trăieşte.
…Şi ajungem astfel şi la natură. Cultura, Cultul şi Natura, asumate cu majusculă, aparţin aceleiaşi ecuaţii a umanului.
Din fericire, natura rămâne pentru mine mai mult decât simplu peisaj. O asociez unui mod de viaţă, ritualic, unor valori care s-au impregnat adânc în felul meu de-a fi şi de a relaţiona cu oamenii, cu propriul meu scris.
Am debutat în literatură cu o tetralogie inspirată de natură; AnoTimpurile (Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare, Insula Melc şi Timpul splendorii) sunt o sinteză personală a vârstelor umane, a experienţei mele de viaţă, filtrată prin cultură, cult şi natură.
Agitaţia e simptomul vizibil al neliniştilor noastre lăuntrice, a întârzierii cu care ne răspundem la întrebările esenţiale. Natura, spre deosebire de cea umană, e statornică, nu ne părăseşte nici o clipă. E de ajuns să deschidem ochii şi să o admirăm. Act esenţial, tocmai pentru ca timpul fragmentar al vieţilor noastre să nu ne confişte cu totul. Uneori, ne poate conduce în locuri foarte adânci din noi înşine. Natura este un prag spre revelaţie.
”Pe lângă disciplină, e nevoie de har
Basilica.ro: Este disciplina suficientă? Mai „evadaţi” din când în când din rutină?
Andreea Nanu: Disciplina, înţeleasă şi asumată, nu devine niciodată rutină. Înţeleg prin disciplină o rigoare, în atitudine şi metodă de lucru. Aşa cum există reguli, o disciplină bine stabilită în cultul liturgic, la fel există o disciplină şi în spiritul care încearcă să creeze.
Ca să creezi forme noi trebuie să fii bine instruit în cele vechi. Să cunoşti şi să decantezi ce au împlinit generaţiile de dinaintea ta, fiindcă cultura şi cultul presupun şi o continuitate între generaţii. În tot ce scriu, mă simt legată de vieţile părinţilor, bunicilor, chiar şi de cei care au ajuns până la mine doar prin evocare şi amintire. Chipurile lor luminoase sunt „chivotele” de preţ din Cartea cuvintelor chivot.
„Noapte americană” e inspirată de experienţa bunicilor în comunism, iar „Custodele” evocă personalitatea şi misiunea doctorului Victor Vineş, „unchiul Victor”, apropiat al Reginei Maria, cel care a fondat împreună cu doctorul Gheorghe Marinescu şcoala românească de neurologie. Ei toţi alcătuiesc edificiul meu personal, sunt catedrala mea interioară… Saint-Exupery ne aminteşte, prin vocea Micului Prinţ, cât de important este să construim legături, cu noi înşine şi cu cei din jur…
Arta contemporană este şi foarte subiectivă şi se hrăneşte excesiv din dorinţa egoistă a autoafirmării. Uneori cu preţul de a arunca în aer aceste preţioase legături, care ne ajută să traversăm de la singuraticul „eu” la „umanitate”. Când scrii, trăieşti cu pasiune viaţa minţii.
Imaginaţia e prin excelenţă un spaţiu al libertăţii dar, cu toate astea, are nevoie de disciplină şi asceză ca să-şi sublimeze mesajul. Toţi vrem să evadăm. Cultura de azi e o cultură a evaziunii într-un imaginar adeseori ambiguu şi violent, într-o estetică perversă. Poate în mod paradoxal, nu văd libertatea scriitorului ca emanciparea totală, ci dimpotrivă, ca posibilitate de a te lega de ceilalţi, atingându-le mintea, sufletul şi imaginaţia. Pe lângă disciplină, e nevoie de har.
Sfârşitul cărţilor?
Basilica.ro: Aţi primit ceea ce numiţi „darul cuvintelor”. Scrieţi literatură. Iubiţi scrisul şi spuneţi că aveţi nevoie de „comuniunea reală cu oamenii”. Care este feedback-ul primit, nu de la cititorii fideli sau de la critici, ci de la o persoană care abia vă descoperă?
Andreea Nanu: Statisticile spun, uneori pe un ton apocaliptic, că s-a apropiat sfârşitul cărţilor, fiindcă sunt foarte puţini cei care încă mai citesc. Dar până la urmă şi lectura e o vocaţie, nu ţine cont de cifre şi vânzări. Unii se apropie cu sfială de cărţi, alţii cu îndrăzneală, alţii cu vădită suficienţă. Dar poate cei mai mulţi, cu recunoştinţă. Şi eu le sunt recunoscătoare cititorilor mei fiindcă de fiecare dată îmi descoperă ceva nou.
Pe vremea Virginiei Woolf, o femeie scriitor era considerată un „animal ciudat”. Acum egalitatea de şanse a corectat această nedreptate, dar nu a făcut ca destinul unei femei scriitoare să fie mai uşor. Tot ea spunea că pentru a scrie, „ai nevoie de bani şi de o cameră numai a ta”.
Această perioadă, de pandemie, ne-a pus la încercare, pretutindeni în lume, şi bursele şi spaţiile intimităţii. Am trecut proba pe care-o anunţa, parcă profetic, Pascal: cel mai greu este să rămâi singur cu tine într-o cameră. În astfel de situaţii-limită, cărţile îşi redescoperă valoarea. Mulţi dintre cititorii mei mi-au descoperit romanele sau cronicile de teatru şi film, emisiunile de la radio Trinitas, în aceste zile de izolare. M-am bucurat să aflu că le-am inspirat speranţă, curaj, iubire.
„Darul cuvintelor” se împlineşte abia atunci când acestea ajung la destinaţie, ne ating şi ne consolează.
”Să avem un ochi şi pentru lucrurile bune din jur
Basilica.ro: Marea majoritate citeşte azi doar pe ecrane şi doar titluri sau citate. Este un surplus uriaş, copleşitor de informaţie. Cuvântul, iată, are putere şi stă la baza informării, dar şi a formării. Basilica.ro şi-a asumat transmiterea de informaţii bune şi în formă bună. Ce secrete ne oferiţi nouă celor ce scriem „pe ecrane”? Ce le spuneţi cititorilor noştri?
Andreea Nanu: Cred că cel mai bun mesaj este tocmai cel pe care l-aţi formulat. Important e să nu-l uităm şi să-l exersăm, fiecare. Secretul este simplu: să nu pierdem din vedere natura cuvântului şi scopul pentru care ne-a fost dăruit de Dumnezeu.
Limbajul a căzut odată cu noi, în timp, în istorie. Însă în acelaşi timp, a acumulat istorie şi durată, a învăţat să exprime pasiunea şi compasiunea, tumultul şi tăcerea, a fost şlefuit de atâtea culturi şi civilizaţii pentru a ne aduce împreună, pentru a ne pune în faţă oglindă grăitoare a ceea ce suntem dar şi imaginea ideală a ceea ce putem deveni. Toate astea, prin limbaj.
Basilica nu este doar o agenţie de ştiri. Este şi un fel de-a privi lumea, de a ordona informaţia care ne sufocă într-o imagine unitară despre viaţa Bisericii şi ce înseamnă să fii creştin astăzi. Într-o mare agitată de fake-news şi discursuri apocaliptice, cred că este important să avem un ochi şi pentru lucrurile bune din jur, pentru oamenii care rămân solidari şi dau speranţă şi credinţă şi semenilor.
”Gustul pentru literatură vine citind
Basilica.ro: Rămânem la online, pentru că acolo suntem mereu prinşi. Reţelele de socializare sunt invadate constant de citate motivaţionale, de reţete ale succesului, de secrete ale formării personale. Care este rolul bildungsromanului azi? Are o putere mai mare de formare decât milioanele de reţete „sigure” de succes? Mai au tinerii gust pentru literatură?
Andreea Nanu: Romanele bune şi caracterele puternice se scriu şi se clădesc în timp, e nevoie de reflecţie, decantare, disciplină, asceză a imaginaţiei şi a voinţei şi, mai ales, curajul că vei ajunge la ţintă. Nu e nimic mai trist decât „o ţintă ratată” – ce definiţie plastică a celui mai grav lucru, păcatul, amartia.
Cel mai apropiat de sufletul meu, din acest gen cu totul aparte al bildungsromanului, pe care l-am şi recitit în această perioadă, este Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Poate şi fiindcă mă regăsesc în eroul Hans Castorp, „copil răsfăţat al vieţii” care, prins în magia unei vieţi de reverie şi contemplaţie, riscă să se piardă.
Fiindcă există, în imaginaţie şi ficţiune, în hedonismul nostru care ne desparte de realitate, un „demon rău”. Dar Dumnezeu intervine şi îl trezeşte la timp, cu o „bubuitură puternică”. Din păcate, în roman trezirea eroului e produsă de război şi boală. Să sperăm că nu trebuie să aşteptăm mereu altfel de „furtuni şi tunete” pentru a ne trezi.
Gustul pentru literatură vine citind, nu ne putem maturiza fără întâlnirea cu autorii clasici, cu marile texte. Un foarte grăitor exemplu de bildungsroman sunt Patericele, în care literatura, povestea, formează, descoperă, zideşte. Viaţa lui Hristos printre noi, povestită de Evangheliştii martori, poate fi receptată ca un „bildungsroman” avant la lettre.
Orice literatură valoroasă reuşeşte să depăşească stadiul precar al egoficţiunii, din păcate dominantă astăzi, şi se ancorează în viaţă, în dimensiunea şi valorile ei universale şi, mai ales, în Viaţa care ne hrăneşte imaginaţia şi inima, ne face întregi, oameni deplini.
La strana de la Stavropoleos
Basilica.ro: Aveţi o pasiune pentru muzica psaltică pe care o cultivaţi la Stavropoleos. Cum se întrepătrund cultul şi cultura în viaţa dumneavoastră? Cum îl sprijiniţi pe Părintele Virgil în misiunea desfăşurată?
Andreea Nanu: Muzica psaltică, cu notele ei specifice – neumele – e compusă anume să susţină şi să transmită Cuvântul lui Dumnezeu.
Fiecare suflet are un limbaj al lui, pe care trebuie să ţi-l însuşeşti, dacă vrei să-l cunoşti. Aş putea spune că am învăţat să cunosc în acelaşi timp muzica psaltică şi pe soţul meu, părintele Virgil-Ioan, o muzică şi o fiinţă deopotrivă slujitoare.
Spre deosebire de muzica clasică, occidentală, care se adresează unei inteligenţe sensibile, dar şi foarte mult imaginaţiei, făcându-l pe Cioran să spună că „Dumnezeu e o halucinaţie sonoră”, muzica psaltică de origine bizantină nu are nevoie să cultive metafora, ambiguitatea. Nu ne lasă timpul să ne pierdem în reverii solitare, în sentimentalism.
Ea coboară, ritmic şi contemplativ, în adâncul tainelor dumnezeieşti, cultivând legătura cu imnografia, cu iconografia, cu rugăciunea şi Sfintele Taine. Este o lume în sine care adaugă o dimensiune nouă dialogului nostru cu Dumnezeu.
Tradiţia muzicii psaltice în România a fost foarte puternică, face parte din patrimoniul nostru spiritual şi merită să fie încurajată în continuare, deopotrivă ca act de cult şi de cultură.
Bucuria participării mele la slujbe n-ar fi deplină dacă nu aş putea să cânt muzica psaltică la strana de la Stavropoleos, împreună cu maicile. Mă bucur de fiecare dată când descifrez o partitură nouă compusă de părintele Virgil-Ioan, în duhul celor vechi.
În teatru se vorbeşte, metaforic, despre importanţa celui de-al treilea mal. La fel, în Sfânta Liturghie, pe lângă Cuvântul şi Gestul liturgic, intervine şi Muzica, dimensiunea sonoră care completează triada… Ne sprijinim unul pe altul, şi în viaţă şi în misiunea pe care o avem împreună, la Stavropoleos şi oriunde Dumnezeu ne dă prilejul de a cunoaşte sau ajuta pe cineva.
”Credinţa şi arta au nevoie, la fel ca noi, să se vindece
Basilica.ro: Ce perspective de viitor aveţi? Noi proiecte?
Andreea Nanu: Mă străduiesc să trăiesc în prezent. Să fiu atentă la ce mi se întâmplă acum, chiar când scriu aceste cuvinte, mesajul pentru cei care ne citesc în clipa de faţă. Deşi nici proiectele noi nu lipsesc.
Lucrez la două volume de teatru, primul cuprinde cronicile de teatru şi film publicate în ultimii ani în Revista 22 iar al doilea va cuprinde piesele mele de teatru, una dintre ele, Oscar şi Ida, fiind chiar un proiect de regie, deocamdată suspendat.
Dacă literatura se scrie în timp şi în solitudine, teatrul te obligă să te mobilizezi în prezent, într-un dialog permanent cu actorii şi toţi cei implicaţi în realizarea unui spectacol. Este o experienţă fascinantă care-ţi dă şansa să te cunoşti pe tine însuţi şi să înveţi să te apropii de ceilalţi, sau cum spune Sf. Pavel, să te faci tuturor toate pentru a împlini proiectul. Un efort considerabil, dar şi bucuria este pe măsură.
În această perioadă de încercare, au fost închise şi bisericile şi sălile de teatru. Un prilej de a reflecta la cât de mult ne este foame şi sete de Dumnezeu, la cât de vitală rămâne nevoia noastră de teatru şi, la fel de important, la relaţia dintre artă şi sacralitate.
Existau biserici goale şi înainte de pandemie, la fel cum rămâneau şi săli goale de teatru. Credinţa şi arta au nevoie, la fel ca noi, să se vindece.
Înainte de a-şi deschide sălile, teatrul trebuie să-şi asigure forţa mesajului, calitatea textului dramatic, să-şi recapete profunzimea şi, de ce nu, să recupereze ceva din rădăcinile lui sacerdotale, purificatoare. Biserica a fost mereu, în tradiţia medievală românească şi bolniţă. La fel cum amfiteatrele greceşti erau legate de cultul lui Asclepios, taumaturgul. Fiindcă Biserica şi Teatrul au apărut ca un răspuns la nevoia profundă a omului de-a fi restaurat, deopotrivă sufleteşte şi trupeşte.
Basilica.ro: Vă rugăm să le transmiteţi un mesaj celor care şi-au pierdut sau au uitat gustul lecturii. Puteţi face o recomandare de 3 cărţi pentru cititorii noştri?
Andreea Nanu: Cum să îi îmbii pe tineri să capete gust pentru o carte? Poate cu aceleaşi cuvinte simple cu care Hristos ne cheamă la El: luaţi, gustaţi… şi vedeţi că este bun!
Din fericire, universul cărţilor a devenit suficient de vast încât să ne permită fiecăruia să descoperim o carte în acord cu nevoile noastre sufleteşti, la un moment dat, la o anumită vârstă spirituală.
În primul rând, Biblia, deoarece lucrurile cuprinse în ea, tocmai fiindcă se referă la această lume dar mai ales la pregătirea existenţei noastre viitoare, e mereu în actualitate. Apoi, Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Pe a treia, oricare i-ar fi autorul şi titlul, îi invit pe cititori să o descopere, fiecare!
Andreea Nanu
Andreea Nanu (născută în 1981) a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film, cu rubrică permanentă în Revista 22, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place?” difuzată la Radio Trinitas.
A debutat cu tetralogia AnoTimpurilor la editura Eikon, în 2014. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) şi Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale AnoTimpurilor, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu.
În 2017 a lansat romanul Scrisoare pentru Ida iar în 2018, romanul Noapte americană, ambele prefaţate de criticul Christian Crăciun.
Cel mai recent roman, Custodele (Eikon 2020, lansat la Gaudeamus) continuă povestea unuia dintre cele mai misterioase personaje din Cartea cuvintelor chivot, doctorul Victor Vineş. Viaţa lui şi a fiicei adoptive, Aglae Vineş, născută Ionescu, au străpuns cortina grea a istoriei ca soarele lui Magritte, descoperind oamenilor pe care i-au iubit o suprarealitate, transfigurată de credinţă şi speranţă.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 630, Ultimul acces: 2026-10-21 00:10:14

Timp total: 0.04s...

[1]:1