Între tulburare şi dorinţa după lumină

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Între tulburare şi dorinţa după lumină

[2008-01-04]

pr. Alessandro Pronzato

Dumnezeu se face cunoscut prin mister

Doi termeni. Unul foloseşte la caracterizarea sărbătorii de astăzi: Epifania. Celălalt pe care ni-l oferă Paul în a doua lectură: mister. Dumnezeu se manifestă. Ni se descoperă. Dumnezeu este lumină. Dumnezeu este epifania. Dumnezeu se face cunoscut. Dar prin intermediul misterului. Misterul nu poate fi cucerit, nici cu atât mai puţin forţat cu "armele improprii" ale raţiunii. Poate fi numai dezvăluit. Şi aceasta este un dar, har, oferire de lumină (ba chiar de "lumini"), comunicare secretă care are loc în moduri, locuri şi timpuri surprinzătoare, şi unor persoane la care ne gândim cel mai puţin.

Mister. Adică este cu totul adevărat. Dar nu cum ne-am aştepta. Promisiunea era ştiută, a fost repetată. Dar realizarea reprezintă o noutate descumpănitoare. Ceea ce era ascuns devine ştire. Dar conţinutul şi aducătorii şi destinatarii nu sunt cei prevăzuţi. Se realizează profeţia lui Isaia. Dar în alt fel. Ierusalimul rămâne cetatea luminii. Deasupra ei străluceşte gloria Domnului. Dar de acum este practic imposibil de a fixa locul Ierusalimului într-un punct geografic precis.

Pe de altă parte, în timpul în care scria al Treilea Isaia, Ierusalimul cu toată probabilitatea era încă redus la o grămadă de moloz (şi acelaşi lucru se repetă când Matei redactează evanghelia sa). Chiar şi magii află lumina în afara Ierusalimului. La Ierusalim sunt numai în trecere, să culeagă informaţii. Dar în cetate nu descoperă ceea ce căutau. Rămâne "cetatea sfântă". Ceea ce contează, totuşi, este o persoană. Este cazul să ne dăm seama că epifania nu este rezervată Magilor "veniţi din orient". Şi pe calea noastră sunt numeroase epifanii, infinite revelaţii. Semnalele nu sunt în mod necesar zgomotoase (ba chiar, chiar nici nu sunt deloc). Dar oferirea luminii (ba chiar, a "luminilor") continuă să fie făcută fiecăruia dintre noi. Dumnezeu aşteaptă mereu pe cineva dispus să deschidă ochii. Mai bine: să se lase ca să i se deschidă ochii.

Apropiere şi îndepărtare

Revelarea luminii vine conform unor criterii paradoxale. Să accentuăm câteva. Cetatea este construită pe putere (Irod), pe siguranţa înţelepciunii (scribii), pe tradiţii religioase care au îngheţat trecutul (marii preoţi). Şi Dumnezeu nu stă în centrul acestei cetăţi. Se aşează în afara ei. Dincolo de ziduri, dincolo de textele sacre, dincolo de obiceiuri şi de riturile obişnuite. Dumnezeu părăseşte centrul faţă de poziţiile stabilite de cei puternici şi învăţaţi. Dumnezeu se stabileşte la periferie. Nu acceptă să fie un suport al siguranţei puterii şi al înţelepciunii. Dumnezeu este, pentru a spune aşa, "periferic".

Adevărul este nomad. Scribii şi marii preoţi sunt în cea mai perfectă ortodoxie. Dar nu în adevăr. Este imposibil, de acum, de a stabili cine este aproape şi cine este departe. Irod, scribii, populaţia Ierusalimului par să fie cei mai apropiaţi evenimentului. Îl ating. Şi totuşi nu ajung la el. Rămân străini. De-a dreptul excluşi. Cei îndepărtaţi sunt admişi să descopere secretul. Da, cu adevărat "fiii vin de departe", nu cresc în familie. Epifania deschide un orizont de universalitate. Dar această universalitate trece în mod necesar prin "calea strâmtă" a micimii: un copil lipsit de apărare, pe care îl înconjoară oameni care nu contează. Un cadru modest, nesemnificativ. Ceea ce este important, decisiv, nu este observat de mulţi. Valorile cele mai preţioase apar "neglijabile". Adevărul poate fi găsit de cel care a văzut aprinzându-se în orizontul său o stea. Şi a acceptat, la rândul său, să devină mic, cerşetor, umil căutător.

Adoraţia este revoluţionară

Să avem prezente personajele care ocupă scena. Irod, tot Ierusalimul, marii preoţi şi scribii, de o parte. De cealaltă, Magii. Sistemul religios şi cel al înţelepciunii sau unit cu puterea. Ba mai mult, se pun de-a dreptul în slujba sa, la dispoziţia sa, docili la ordinele sale ("Regele Irod... adunând laolaltă pe toţi marii preoţi şi cărturarii..."). Cele trei puteri, în acest caz, se întăresc reciproc, apărându-se de ceea ce îi ameninţă. Este subliniată "tulburarea" regelui. O tulburare care molipseşte şi pe consilieri şi aliaţi.

Este o preocupare în camerele palatului în faţa unui pericol obscur, a unei sosiri neprevăzute de protocolul curţii. Toate acestea sunt provocate de o simplă frază a acelor străini: "Am venit să-l adorăm". Acele personaje misterioase şi descumpănitoare au venit să adore, nu pentru altceva. Scopul principal este adoraţia, nu oferirea darurilor. Şi apoi darurile vor merge în altă parte, desigur nu în tezaurul templului sau în casele de bani ale regelui. Puterea se simte tulburată, ameninţată, pusă în discuţie de oamenii dispuşi să-şi plece genunchii în faţa Domnului, şi care nu se lasă impresionaţi de măreţiile false (dimpotrivă, pune în discuţie fără milă), reuşesc să relativizeze tot ceea pretinde să se considere ca absolut.

Este greu să plece, să integreze, să manipuleze indivizi care rezervă adoraţia Unicului care are dreptul. Adevăraţii adoratori insensibili, incontrolabili, imprevizibili. Nici un domn abuziv nu poate "dispune" de indivizi capabili de adoraţie. Regele convoacă după plăcerea sa scribii săi, care îi oferă răspunsuri dorite. Dar adoratorii pun întrebări neliniştitoare, puţin asiguratoare, ne programate, în afara textului stabilit. Adoraţia autentică devine destabilizatoare, subversivă pentru structuri, privilegii, echilibre, interese.

"Tulburarea" populaţiei Ierusalimului, dimpotrivă, este diferită. Aceia sunt oamenii cufundaţi în indiferenţă, abandonaţi în amorţeală. Sosirea acelor personaje exotice şi întrebarea pe care o pun provoacă o uşoară tresărire la suprafaţă, o mişcare de curiozitate, aprind atenţia pentru o clipă. Apoi totul se întoarce la normalitate. Nimic mai mult decât o emoţie trecătoare, care nu lasă urme în adâncime. Ce ne trebuie pentru a ne zgudui, pentru a trezi un interes real, pentru a exploda o insatisfacţie, pentru a da gustul unei căutări serioase, pentru a ne dărui dorinţa după un drum diferit, într-o masă amorfă liniştită, resemnată, şi devenită impermeabilă la chemările care vin din depărtare? Este o întrebare neliniştitoare care nici astăzi nu a găsit un răspuns.

În faţa acestor oameni "tulburaţi" de ce nu are nimeni intenţia de a se schimba, de a părăsi poziţiile dobândite, de a renunţa la propriul prestigiu, sau numai uşor efervescente pentru a se întoarce imediat în inerţie, stau acei înţelepţi veniţi de la răsărit, care se încăpăţânează să fie creaturi ale dorinţei, să ducă la capăt o călătorie deloc confortabilă, pentru a reuşi în sfârşit să descifreze semnul misterios care le-a apărut pe orizontul lor domestic.

A căuta ceea ce s-a primit

Şi se precizează astfel două atitudini opuse. "Adunaţi toţi marii preoţi şi cărturarii poporului..." "Am venit să-l adorăm..." Deci, atitudinea celor care ştiu, au primit ca moştenire exclusivă, se simt deţinătorii adevărului. Ei ţin textele. Şi atitudinea celor care caută... Aceştia din urmă ţin numai o cale. Cei dintâi cred că lichidează situaţia neplăcută, că rezolvă problema plictisitoare, pronunţând cu gravitate: "aşa este scris..." Da, totul este scris în cărţi. Acolo sunt răspunsurile. Orice problemă este rezolvată, nu este cazul de a se tulbura: totul este deja scris, prevăzut. Este scrisă dreptatea, sunt scrise drepturile omului, este scrisă sacralitatea persoanei, este scrisă toleranţa, este scrisă demnitatea femeii, este scrisă pacea, este scris dialogul, este scrisă iertarea, este scrisă sărăcia, sunt scrise valorile altor culturi.

Magii, însă, sunt acolo pentru a demonstra cu prezenţa lor incomodă că nu este suficient ca ceva să fie scris. "Am venit..." Cărţile sunt importante, dar nu sunt suficiente. Documentele sunt (cel puţin uneori) necesare, dar cuvântul obligatoriu rămâne deschis. În texte este totul, dar textele nu sunt totul. Când cineva ştie, explică, discută, nu face progres în cauza adevărului. Şi nici el nu progresează în adevăr. Adevărul are nevoie de paşi. Adevărul nu stă pe paginile frunzărite, ci fixează întâlnirile sale de-a lungul drumului care nu este parcurs odată pentru totdeauna. Cărţile sunt folositoare când trimit la viaţă, când sunt aruncate cu violenţă pe drum, lansează într-o aventură riscantă. Şi Magii aveau cărţile lor. Însă nu s-au limitat să ştie. Nu s-au mulţumit cu ştiinţa lor precedentă. Au plecat, au întreprins o călătorie care i-a condus cine ştie unde.

"Am venit..." Da, au venit să caute, să vadă, să găsească. "Intrând în casă, au văzut copilul cu Maria Mama sa, şi prosternându-se l-au adorat". "Apoi au deschis comorile lor..." Nu au venit pentru a face afaceri, ci pentru a oferi. Comorile lor sunt destinate "noului rege" care a reuşit să-i scoată din casă. S-au despuiat de averea lor, lăsându-se îmbrăcaţi în lumină. "Pe un alt drum s-au întors în ţara lor..." În fond, acest itinerariu trebuie să-l parcurgem şi noi. Ceea ce am primit, ceea ce ştim, trebuie căutat, descoperit, "văzut", făcut al nostru, parcurgând calea noastră, irepetabilă. Va fi epifania şi pentru noi dacă nu ne mulţumim să consumăm ochii pe cărţi, dar ne lăsăm cuprinşi de o lumină care se dăruieşte acelora care iubesc calea.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 2008, Ultimul acces: 2026-10-17 23:03:43

Timp total: 0.04s...

[]:1