Un Glas[2013-02-25]Daniel Ionita, 1990.În ţara ce fără de grijă se-nchină La tot ce luceşte, şi pune temei Pe tot ce îşi zice ca este lumina, Din puţuri crăpate te-mbie să bei… De toate s-aduni din grămezile sorţii, S-aduni şi să iei (ce prostie să dai!) Şi-apoi te imbie-n câmpiile morţii, Şi-ţi zice că-i poarta ce duce spre rai. Ridică paharul norocului, vesel. O viaţ-are omul, ferice de el! Oţetul uitarii-n burete tu ţese-l Şi dă-i-l sa-l sugă, să uite la fel. Cărarea ce-a-ngustă, prea grea îţi apare, Şi cine-s nebunii ce-apucă pe ea?! Căci ce bucurie şi ce alinare Să fie in cruce, poruncă şi stea? Şi cum poate duhul să mâne cuvantul? De eşti orb – să vezi, şi de vezi – să fii orb. Şi cum poti sa umpli cu vestea pamântul Când oamenii-şi sapă amarul şi-l sorb? Dar apa cea vie, de secole curge. Puţini se opresc ca să cureţe-n ea vorbire şi faptă, şi cuget, în sânge. În noapte, câţiva doar pornesc după stea. E greu să loveşti cu călcâiul ţepuşul, Pustia sa-ţi fie tovarăş mereu. Căci dosnic şi greu, şi pieptiş e urcuşul Pe-al Golgotei munte – mormânt pentru eu. Dar Cel ce ridica din negura firea, Fiinţei suflare şi cuget a dat. El nu se întoarce să-şi neage vestirea, Cuvântu-I e rod, iară rodu-i bogat. Ferice, El zice, de-n cale-ţi amarul Cu lacrimi şi ochii, şi faţa-ţi înfruntă. Căci eu m-am legat ca s-o şterg, şi paharul Cu drojdii să-l sorb. Nu te teme, ci cântă. Ferice, povara pe umeri ce-o duci E-a me, deci mi-o lasă, păşeşte în tihnă. Cu munci şi cu chinuri tu nu poţi să urci De vrei ca să intri-n plăcuta-mi odhihnă. Şi pacea ce-o cauţi nu-i umbră, nici vânt, De-s lupte, necazuri, război, fii ferice. Căci eu îţi sunt pace, si eu îţi sunt scut, Şi eu îţi sunt totul. E viu cel ce-ţi zice. In negura lumii şoptirea-i s-aude. Un strigăt în noapte, chemare de dor. Şi fruntea-i străpunsă s-apleacă s-asculte. Răspuns El aşteaptă. Un glas. Salvator. Sursa: www.InterCer.net Contor Accesări: 1348, Ultimul acces: 2026-10-17 02:18:50
|
Timp total: 0.04s...
[]:1